Dadu Rima – ficţiune despre prieteni cu metode balzaciene

Ce să se spună când apropierea e proximă şi cum să se-ntoarcă pe limbă cuvintele (altfel usturătoare) când a doua zi rişti să ieşi la o cafea cu oamenii pe care-i cvasi-ironizezi virtual? Nu ţi-e că iei bătaie, că nu-ţi mai împrumută cărţi, că, doamne fereşte, îţi fură gagicile, că te trezeşti într-o noapte cu un cuţit răzbunător în piept, pentru că ştie unde stai, că-ţi omoară pisicii? Dar fie şi aşa, cum spune Aulus Gellius, sunt lucruri care trebuie spuse, fie şi numai pentru că ai început o chestie despre prieteni şi nu poţi s-o laşi în pom.

Aşadar, din categoria dubletelor fonice faimoase Dadu Rima, după cum spune şi numele e un poet născut şi făcut la graniţa de fum dintre Tamisa şi Dâmboviţa. De la zeii celtici ai celei dintâi a primit părul bogat, micile impulsuri huligane, umorul negru şi precizia anglo-saxonă, de la nornele celei din urmă dragostea pentru Sancho Panza, pădurea, pofta desăvârşită pentru siestele boiereşti din câmpia Vlăsiei şi câteva naivităţi emergente care dau bine poeţilor de sânge şi frunză verde. N-a încercat nimeni să scoată ceva din altoiul Arghezi-Yeats dar cu îndeajuns de multă licoare alcoolică potentativă faci pe Iisus să semene cu Hitler, aşa că nu e de mirare că acest domn, care nu numai că ne e cunoscut dar suferă de păcatul de a ne mai oferi o bere din când în când (ceea ce distruge orice pretenţie de obiectivitate academică) să ajungă – ceea ce şi vrea în secret – un prooroc balcanic al poeziei anglo-saxone. Sau nu, nu vorbim de viitor, ăsta şi-l face fiecare cum vrea ci ce avem de spus să spunem despre lucrurile ştiute.

Întrebat recent, la o mică ocultă şuetă cu alţi câţiva membri ai cercului social reprezentativ, am fost întrebat, cu băgare de seamă şi puţin ironic, chestii despre Radu la care nu numai că n-aveam răspuns dar m-aş fi simţit îngrozit dacă aş fi avut unul. În fine, pentru cei curioşi, pentru cei nefericiţi, pentru cei plecaţi pe departe, care mai sunt cuprinşi de nostalgii itinerante şi fugitive, Dadu Rima împarte cu Dumnezeu căcatul sacru al fiecărei zile.

Citeşte cărţi de popularizare, muşcă din porţia literară – în virtutea ideii că un scriitor mare e şi-un mare cititor – dă un telefon la răstimpuri necesare de timp, bea, scrie puţin dar des (o dietă vinciană), suferă de mici depresii pe care le-ar vrea mari – în virtutea ideii că nu poţi dacă nu eşti puţin suicidar – bea şi urăşte femeile, pe care le admonestează în scurte haikuuri că nu-l bagă-n seamă. Dimineaţa, când cântă pitulicile prin Obor se trezeşte şi remarcă: băi, să-mi bag pula, chestie urâtă pe care-a deprins-o de pe Dâmboviţa, de la mafioţi, la amiază parcurge în acorduri cerebrale versurile unui poet itinerant demult uitat, mănâncă bine (se şi observă) şi, dacă nu se preocupă de minunatele revelaţii ale tehnicii, sau de propria lui spontaneitate – în virtutea ideii că trebuie să antrenezi şi imediatul – zace. Altfel spus, Radu face ce-a făcut dintotdeauna şi ce-a făcut dintotdeauna e un mister. Am putea spune, dacă nu l-am fi văzut cu ochii noştri cum dă beri pe gât ca Pantagruel, că trăieşte în lumi spirituale sau în sfere extraterestre. Ne pare rău că v-am adus până aici fără să fi spus, în esenţă, nimic care să merită câtuşi de puţină atenţie. Dar sincer să fiu – and without disrespect – mă doare fix în totem.